EXCLUSIVITATE Serial LegalMarketing: Modificarea legilor justiției. Viziunea avocaților | Ep.3 Alexandru Sitaru, Hotca & Asociații

Raportul Uniunii Europene prezentat la finele lunii septembrie face vorbire, din nou, despre România și sugerează faptul că statul nostru are nevoie de progrese pentru estomparea  consecințelor negative ale modificărilor aduse anterior legilor justiției. În același timp, se face trimitere dezaprobator la multitudinea de ordonanțe de urgență ce au fost adoptate în perioada 2017-2019, care au contribuit decisiv la schimbarea traiectoriei justiției în România.

De-a lungul timpului, Uniunea Europeană nu numai că nu a considerat niciodată de bun augur intervenția politicului în justiție și, deci, încălcarea principiului separației puterilor în stat, ci a căutat să scoată în evidență derapajele antidemocratice, un exemplu în acest sens fiind critica dură pe care Uniunea o face împotriva înființării Secției Speciale pentru Investigarea Magistraților, precum și asupra faptului că aceasta continuă să fie în ființă, deși nu există niciun motiv de oportunitate sau temeinicie.

În lumina criticilor Uniunii Europene s-au conturat proiectele de modificare a legilor justiției care ar părea că au menirea să reprezinte o soluție la punctele slabe relevate în examenul statului de drept din România, de vreme ce proiectele cu pricina au fost aduse în atenția cetățenilor de îndată ce Comisia Europeană a făcut public raportul de analiză a problemelor existente în sistemul judiciar din țara noastră.

Privind din alt unghi, ne-am putea gândi că proiectele în discuție au natura de a satisface promisiunile făcute de actualul guvern, la preluarea mandatului, și că ar trebui într-o formă mai mult sau mai puțin convingătoare să fie implementate cât mai degrabă, deși modificările propuse în conceptul actual vor constitui, cel mai probabil, doar premise pentru modificări viitoare, iar nu o veritabilă schimbare de lungă durată, care să ajute la o dezvoltare sănătoasă și armonioasă a sistemului judiciar național.

O schimbare structurală de o așa mare importanță pentru păstrarea independenței și stabilității, ba chiar a democrației construite din greu în ultimii 30 de ani, necesită totuși implicarea tuturor instituțiilor statului, dar mai ales a Consiliului Superior al Magistraturii și Institutului Național al Magistraturii, ale căror solicitări/opinii/concluzii sunt izvorâte din eșecurile și succesele resimțite de-a lungul timpului în practică.

Orice modificare adusă legilor justiției într-un stat democratic trebuie să fie, în primul rând, o adaptare viabilă în contextul evoluției dreptului, dezvoltare ce trebuie să țină pasul cu diversificarea mijloacelor infracționale aduse de progresul științific și dezvoltarea economică.

Așadar, faptul că cele trei proiecte de lege beneficiază de un termen generos în care vor rămâne în dezbatere publică, respectiv până la data de 31 martie 2021, poate fi de bun augur numai în contextul în care societatea civilă se va implica cu adevărat și va aduce argumente pro și contra acestor proiecte, mai cu seamă că magistrații nu pot critica politicienii, chiar și atunci când elaborează și votează legi în defavoarea magistraților și a sistemului judiciar, în ansamblu, din cauză că aceste eventuale critici ar putea fi interpretate ca o ingerință în separarea puterilor în stat.

Cu alte cuvinte, magistrații au nevoie de societatea civilă care să îi susțină în lupta pentru întărirea statului de drept, altfel, ei nu pot decât să se supună deciziilor politicienilor, fundamentate pe bună sau rea-credință, după caz.

Bunăoară, una dintre principalele teme abordate de aceste legi vizează desființarea Secției Speciale, care a luat naștere în anul 2018, prin lege, scopul fiind acela de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori.

Să ne reamintim că, de la bun început, constituirea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție a fost blamată în spațiul public, înființarea sa fiind atacată pe motive de neconstituționalitate, însă decizia Curții Constituționale din martie 2019 a statuat în sensul constituționalității acestei legi.

Astfel că, rămâne de actualitate problema desființării acestei Secții, care stârnește nenumărate controverse, cele mai aprinse dezbateri pe această temă având la poli, pe de o parte, opinia din sfera celor care au susținut înființarea Secției[1], conform cărora desființarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie echivalează cu subordonarea justiției, iar, pe de altă parte, opinii contrarare, potrivit cărora Secţia Specială este inutilă deoarece în anul 2019  a trimis în judecată doar 2 cauze penale dintr-un total de 417 dosare intrumentate, pentru restul de 415 dosare fiind dispuse soluții de clasare[2] ori înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu are nicio legătură cu modernizarea justiţiei din România, justiţie care se află într-o evoluţie pozitivă vizibilă, apreciată de rapoartele succesive ale Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (MCV), ci reprezintă doar un „experiment judiciar” pregătit superficial, în lipsa oricăror studii şi programe şi fără o analiză amănunţită şi riguroasă. [3]

Însă, iată că orice analiză care arată neîndoielnic ineficiența Secției Speciale, este în continuare ignorată de unii politicieni, iar proiectele privind desființarea Secției, precum a fost cel supus dezbaterii parlamentare anul acesta, sunt respinse având la bază motive de oportunitate.

Critica privind înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție continuă, ba mai mult, se extinde cu repeziciune la nivelul magistraților și instituţiilor europene, ajungându-se în prezent ca însuși avocatul general al Curții Europene de Justiție să afirme că înființarea Secției Speciale încalcă legislația comunitară.

Chiar și după publicarea proiectelor actuale de modificare a legilor justiției, a avut loc un protest în fața Ministerului Justiției, participanții reproșându-i în mod direct ministrului Cătălin Predoiu că în mandatul său se tergiversează luarea unei decizii privind proiectul de lege pentru desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție. De altfel, actualul ministru al justiției a fost acuzat, în repetate rânduri, că nu are o intenție fermă în ceea ce privește desființarea acestei Secții ci, în realitate, dezbaterile repetate pe marginea propunerilor de modificare a legilor justiției mai degrabă au blocat buna desfășurare a justiției din România.

Așadar, iată că ne aflăm destul de departe de realizarea unui pas decisiv în legatură cu soarta Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, și rămâne de văzut cum va fi rezolvată polemica, în așteptarea opiniilor contradictorii care vor circula inevitabil în spațiul public în perioada destinată dezbaterilor pe marginea acestei cauze.

Însă, măcar un pas mic a fost făcut, în sensul că decizia privind existența Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție nu a fost precipitată prin Ordonanță de Urgență, fiind astfel respectată voința populară exprimată la Referendumul pentru justiție, desfășurat în luna mai a anului trecut, în sensul adoptării chestiunilor privitoare la justiție prin lege organică iar nu prin ordonanțe de urgență, astfel cum s-a procedat în intervalul 2017-2019.

O altă rectificare stipulată în cuprinsul proiectelor de modificare a legilor justiției privește procedura de numire și revocare a procurorilor șefi, președintele României redobândind atribuțiile în acest sens.

Numirea în funcție a noilor procurori care conduc parchetele importante, conform procedurii actuale, a stârnit nemulțumire (și) în rândul reprezentanților judecătorilor și procurorilor, în special în ceea ce privește numirea procurorilor șefi ai Parchetului General și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Teroroism, cu ignorarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii.

În același sens, s-a pronunțat și Comisia Europeană care a recomandat respectarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, chiar dacă acesta are caracter consultativ, cel puțin până la momentul în care procedura de numire a procurorilor de rang înalt ar fi consolidată.

Ceea ce se dorește din partea magistraților este ca din poziția sa de organism independent și imparțial, Consiliul Superior al Magistraturii să joace un rol decisiv în aceste numiri, concomitent cu diminuarea atribuțiilor pe care le are în prezent Ministrul Justiției, ca exponent al puterii politice.

De bună seamă, pentru păstrarea independenței Consiliului Superior al Magistraturii, alegerea membrilor săi în cadrul unui scrutin la care participă toți judecătorii și procurorii la nivel naținal, chiar dacă ar părea mai anevoios de implementat, este probabil forma cea mai democratică și transparentă.

În altă ordine de idei, unul dintre cele trei proiecte pendinte își propune să redea președintelui țării dreptul de a numi sau respinge nelimitat nominalizările făcute de Ministrul Justiției privind funcția de procuror șef a parchetelor, prerogativă eliminată în anul 2018. Reamintim că actualmente, Președintele are posibilitatea de a respinge doar o singură dată, și atunci motivat, propunerea de numire formulată de Ministrul Justiției.

Trebuie notat că prevederea ar urma să se aplice și în cazul revocării din funcție a procurorilor șefi, cu mențiunea că decretul prezidențial prin care se dispune revocarea poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, fără parcurgerea procedurii prealabile, iar în cursul judecății instanţa va putea verifica legalitatea şi temeinicia propunerii Ministrului Justiţiei de revocare din funcţia de conducere.

Deopotrivă, o chestiune sensibilă pentru magistrați este legată de procedura/schema de pensionare, subiectul fiind atins în proiectele analizate.

De bună seamă, pensionarea anticipată a magistraților la atingerea pragului de 20 de ani vechime a fost detractată repetat atât în rapoatele Mecanismului de Cooperare şi de Verificare, cât și de Comisia de la Veneția, iar dezaprobarea reglementării noului mod de pensionare este readusă în atenție de raportul Uniunii Europene.

În expunerea de motive a actualului proiect de modificare a legilor justiției, se menționează că eliminarea schemei de pensionare anticipată a magistraţilor, măsură care, alături de măsura menţinerii duratei cursurilor de formare la Institutul Naţional al Magistraturii de doi ani şi a duratei stagiului de un an, este de natură să înlăture riscurile de ieşire din sistem a magistraţilor cu experienţă şi de creare a unor blocaje grave în sistem determinate de lipsa resurselor umane pentru o perioadă destul de mare de timp.

Ca atare, proiectul propune revenirea la forma anterioară a legii în care se prevedea o vechime minimă de 25 ani, iar această schimbare este binevenită având în vedere că experiența îndelungată câștigată de magistrați este indispensabilă bunului mers al justiției, atât în ceea ce privește experiența în sine care constituie premisa unui act de justiție complex, cât și privită din perspectiva modelelor profesionale pe care tinerii magistrați au nevoie să le urmeze.

O altă modificare asupra căreia zăbovim o regăsim în cazul cursurilor Institutului Național al Magistraturii. În concret, conform citatului redat din expunerea de motive, se urmărește revenirea duratei acestora la o perioadă de doi ani, în loc de patru, precum se stabilise la precedenta amendare a legii.

Și această schimbare ar comporta poate mai multe discuții. O micșorare a intervalului în care este parcurs Institutul, reprezintă o revenire la un format anterior, care nici măcar nu a apucat să fie implementat efectiv. Această variantă aparent seducătoare poate asigura un număr de magistrați care să susțină pe termen scurt din punct de vedere cantitativ sistemul judiciar ce se confruntă în prezent cu scheme de personal subdimensionate la nivelul majorității instanțelor ori parchetelor.

În egală măsură, scurtarea perioadei de desfășurare a activităților în cadrul Institutului poate crea neajunsuri care pot afecta bunul mers al justiției pe termen mediu și lung. De pildă, o durată de patru ani a derulării activităților Institutului Național al Magistraturii prezintă avantaje certe. Pe lângă concentarea auditorilor de justiție în bună parte asupra materialelor didactice în cursa de obținere a notelor în clasamentul în funcție de care se realizează opțiunile profesionale, se pot extinde stagiile de practică pe care auditorii de justiție le parcurg.

Într-adevăr, punctajele testelor se reflectă în anul I de studiu în alegerea profesiei, judecător versus procuror, iar în anul următor contează la repartiția către instanțele sau parchetele teritoriale, pentru perioada de stagiatură.

Prin urmare, sistemul actual crează o concurență acerbă, însă doar în ceea ce privește cunoștințele teoretice, ridicându-se nivelul calitativ al cunoștințelor juridice de bază al auditorilor. Restul problemelor ce se pot ivi în activitatea profesională a magistraților rămân tratate la o treaptă mai mult sau mai puțin formală. Or, ipoteza de lucru ce prevede patru ani de studiu oferă, în primul rând, un interval de timp generos auditorilor pentru a realiza o practică efectivă, astfel încât viitorul magistrat să capete o experiență practică îndestulatoare în vederea realizării unui act de justiție complet și complex.

Aderarea la o astfel de evoluție ar constitui un avantaj, în special, pentru tinerii auditori de justiție care termină facultatea și intră la Institut, iar nu neaparat pentru cei care au urmat, în prealabil, alte profesii juridice, cum ar fi avocații, organele de cercetare penală, etc.

Auditorii de justiție ar avea astfel posibilitatea să se familiarizeze și să înțeleagă în mod efectiv problemele adiacente și mecanismele complexe de funcționare ale instituțiilor conexe care, altminteri, realizează un act integrat de justiție, dincolo de cortina biroului de procuror sau de pupitrul judecătorului.

În contextul modificărilor propuse, rămâne de văzut dacă s-ar fi impus și o reorganizare a Institutului Național al Magistraturii în sensul înființării a două institute distincte. Legăturile ce se crează în cadrul Institutului între cei care optează pentru profesia de judecător sau procuror vor conduce, inevitabil, la recuzări sau abțineri în momentul în care aceștia vor interacționa în activitatea profesională.

Un alt motiv care ar justifica măsura separării rezidă din faptul că pregătirea procurorilor trebuie să fie diferită față de cea a judecătorilor, întrucât funcțiile judiciare sunt diferite.

În prezent, Institutul Național al Magistraturii formează profesional atât judecătorii cât și procurorii, cu toate că cele două profesii presupun, de cele mai multe ori, abilităţi și abordări diferite.

În fine, se impune precizarea că unul dintre cele trei proiecte despre care discutăm dorește să pună în acord legislația în materia concursurilor de admitere în magistratură, de admitere la Institutul Național al Magistratuirii ori de absolvire a Institutului sau a examenului de capacitate cu Decizia Curtii Constituționale nr. 121/2020, regulile de desfășurare a concursurilor la Institutul Național al Magistratuirii urmând să treacă de la gradul de regulament al Consiliului Superior al Magistraturii la rang de lege, astfel cum s-a dispus prin Decizia Curtii Constituționale antereferită[4].

Prin criticile concret formulate, găsim că reglementarea prin lege este binevenită în scopul de a face clară și previzibilă modalitatea de organizare a acestor exemene și concursuri.

Desigur că această acțiune pentru schimbarea legilor justiției nu va rămâne fără ecou, iar în răspunsurile la întrebările ridicate în cadrul acestui articol și, mai ales, în dezbaterile publice ce vor urma stând cheia pentru o schimbare veritabilă de care are nevoie reală societatea juridică românească.

[1] A se vedea opinia exprimată de Florin Iordache

[2] Argument expus de Ana Birchall

[3] A se vedea Decizia Curții Constituționale a României nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, la care Judecătorul Livia Doina Stanciu a formulat opinie separată, în sensul admiterii integrale a obiecției, Decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 15 februarie 2018

[4] Paragraful 32 din Decizei prevede: De asemenea, Curtea observă că, pentru respectarea prevederilor constituționale, legiuitorul trebuie să completeze dispozițiile Legii nr. 303/2004 nu numai cu aspectele esențiale ale concursului de admitere în magistratură, organizat potrivit art. 33 din lege, ci și cu aspectele esențiale ce țin de ocuparea posturilor de judecător sau procuror prin celelalte modalități de admitere în magistratură. Astfel, Curtea reține că și în cazul concursului pentru admiterea la Institutul Național al Magistraturii, al examenului de absolvire a Institutului Național al Magistraturii și al examenului de capacitate al judecătorilor stagiari și al procurorilor stagiari, legea trebuie să prevadă aspectele esențiale, cum sunt, spre exemplu, condițiile de participare, regulile generale privind constituirea comisiilor de concurs, tipul etapelor și probelor de concurs, modalitatea de stabilire a rezultatelor și posibilitatea de contestare a fiecărei probe. Totodată, Legea nr. 303/2004 trebuie să prevadă și aspectele esențiale ale ocupării posturilor de magistrat-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here