Recunosc, prima oară când un partener din top 3 al unei firme de avocatură românești mi-a spus că firmele „multinaţionale“ prezente pe piața din România „fac figuraţie“ – formularea îmi aparține, pentru că dacă citam exact, ați fi înțeles cu siguranță cine e autorul și nu aș vrea să-i dezvălui identitatea pentru că nu m-a abilitat în acest sens, a fost o discuție privată –, am crezut că exagerează.
Că își face curaj. Că are un orgoliu mai impunător decât cea mai înaltă clădire din București – nu, nu acolo au sediul, nu despre acea firmă de avocatură e vorba, ca să nu credeți că am scăpat-o intenționat. Că orice vreți, mai puțin că așa stau lucrurile. Au trecut doar doi ani de atunci și înclin să îi dau dreptate. Nu e vorba de naționalism exacerbat – „protecţia capitalului autohton“, ca să ne păstrăm în termeni economici –, ci pur și simplu de o stare de fapt. De fapt, pur și mai puțin simplu.
Suntem adesea tentați să judecăm companiile multinaționale din România prin prisma brandului impunător pe care îl reprezintă. Asta pentru că cei mai mulți dintre partenerii noștri sunt familiarizați cu piața britanică sau cea americană de avocatură, în tot cazul cu mediul anglo-saxon al avocaturii de business, pentru care sintagma „groapa cu lei“ este un fel de parc de distracții Disneyland. Firmele multinaționale prezente la București, care au ales să pună steagul pe harta României, sunt în primul rând în eșalonul doi. Iar când spun eșalonul doi, nu vă gândiți că suflă în ceafă Magic Circle. Suflă, doar pentru că abia mai pot ține ritmul și pasul cu plutonul de companii relaxate, bine adaptate, super-tehnologizate care vin din urmă cu suflu nou și aer în plămâni, gata să le înghită cât ai zice „take-over“.
Am cunoscut oameni de calitate îndoielnică, de ce să nu o spunem, care fac parte din structurile de conducere ale multinaționalelor de avocatură de la București. Nu îi veți regăsi printre partenerii noștri, sub orice formă ar încerca să o facă. Și au încercat, și încearcă. Nu sufăr de boala generalizării, nu vreau să vă spun că românii sunt toți minunați și exemple de bună practică, dar procentul de oameni de calitate – lideri de companii românești – este sensibil peste. Poate am cunoscut pe cine nu trebuie și apoi, din reflex, m-am oprit. Admit și asta. Poate după unul sau două exemple am fost extrem de reticent cu cazurile trei și patru. Posibil. Atunci când nu îmi doresc să fiu subiectiv, sau subiectul e sensibil, prefer să mă uit la cifre. Și cifrele spun același adevăr: că piața românească de avocatură e dominată în proporție covârșitoare de firmele autohtone. Cele venite de peste hotare nu își prea fac loc în trazacţiile mari, în deal-urile importante. Protecționism? Nu cred. Vorbim de Uniunea Europeană, de libera circulație a mărfurilor, a bunurilor și a… clienţilor. Aici am o altă problemă de percepție. 90% dintre clienții multinaționalelor sunt din țara unde aceștia își au headquarter-ul. Greu să îi smulgi de acolo. Și nu pentru că ar avea parte de fee-uri mai mici și calitate mai mare. Din obișnuință. Din inerție. Sau să fie dintr-un soi de… protecţionism?
Firmele românești nu au decât varianta să joace pe cartea atacului. Adică, să deschidă brunch-uri și să facă vizite dese și oferte direct în „patria-mamă“ a multinaționalelor.
Avem destule exemple de companii de avocatură străine retrase din România. Nu mi-am propus să scriu această opinie împănată cu nume, așa că mă voi reține și acum. Avem destule exemple de companii de avocatură străine care nu se obosesc nici măcar să aibă un amărât de website în limba română, ca să nu mai spunem de prezentarea activității pe România, a ariilor de practică, a echipei. Un contact pe site-ul general și cu asta basta.
Faceți un exercițiu. Nu de imaginație. Unul pe bune: sunați la numerele de fix ale celor mai importante companii de avocatură străine din România. La numerele afișate pe site-uri. L-am făcut noi: 5 din 10 nu sunt funcționale. „Post suspendat“, „inexistent“, veșnic ocupat.
Mai vreți un exemplu? Iată-l: cunosc o companie de avocatură străină… străină de România, nu de avocatură, căreia firma-mamă i-a livrat un soft de 200.000 de euro pe care aceștia îl rulează la headquarter, să îl implementeze și în România, să fie workflow-ul mult ușurat, lesne de urmărit, fluent în ambele direcții. Ce face softul? Doarme. Este „embed“ la IT. Între timp, pe toate terminalele din companie rulează bine-merci bătrânul „excel“ unde se țin toate evidențele. Inclusiv cashflow-ul.
De aici pleacă, cred eu, totul. De la un soi de „s’en ficher“-ism (ca să nu se simtă francezii discriminați – apropo, câte firme de avocatură vorbitoare de limbă franceză prezente în România cunoașteți?… Exact!). De la faptul că, să fim serioși, nu dau mai mult de -câțiva bani pe piața românească. Eu cred însă că funcționează pe principiul vulpii. Nu a celei inteligente și rafinate din Micul Prinț al lui Saint-Exupéry, nici a celei viclene care păcălește ursul, ci a celei care zice că strugurii sunt acri când nu ajunge la ei.
Am vrut să închei într-o notă pozitivă. Adică să scriu că anii viitori, rolul României, având în vedere că în jurul nostru Polonia, Ungaria și Turcia par ieșite din jocul democratic pro-european, că rolul nostru așadar ar putea crește, ca piață. Asta înseamnă investiții străine directe (capitol la care acum stăm prost), asta înseamnă cristalizare a pieței, predictibilitate, bonduri ajunse la maturitate. Dar… aici e problema, că oricât m-aș strădui să închei într-o notă optimistă despre firmele multinaționale de avocatură din România – că românești nu vor fi niciodată – îmi tot vine un „dar“. Exemplu: „E adevărat că lucrurile stau altfel acum, dar…“ sau „Poate fi o coincidență calitatea scăzută a managerilor și a expertizei, dar…“
Știți vorba aceea, „într-o propoziţie în care e un «dar», tot ce e înaintea lui nu are nicio valoare“.
Și atunci, se naște întrebarea „Unde se duc firmele de avocatură, când se duc?“. Ei bine, după recenta schismă dintre Regatul Britanic și bătrânul Continent, analiștii pieței de avocatură din UK au o explicație. Fuziunile internaționale ce implică firme de top din UK ar putea crește pulsul firmelor de avocatură, însă vom fi și martorii unui asalt pentru a-și uni forțele?, se întreabă presa de business din Anglia. Pare mai degrabă că aștepți o eternitate pentru ca o fuziune să aibă loc și apoi, precum autobuzele londoneze, apar două în același timp. Anunțul din luna februarie a acestui an, conform căruia Norton Rose Fulbright și -Chadbourne & Parke din New York urmau să fuzioneze, a venit la doar trei săptămâni după ce Eversheds a anunțat planul de a-și uni forțele cu Sutherland -Asbill & Brennan din Atlanta. În urma alianțelor, Norton Rose Fulbright (s-a renunțat la numele Chadbourne) va rămâne cu 4.000 de avocați, cu birouri în 32 de ţări, iar Eversheds Sutherland cu 2.700 de avocați în 36 de birouri internaționale. Sunt conștient de cum sună aceste cifre pentru piața din România, dar cred că e bine să le știm, pentru a avea un punct de reper.
Tony Williams, directorul consultanților pe management juridic, consideră că nu este cazul. „Cred că o să vedem câteva“, spune acesta, „dar nu mă aștept la un asalt“. Istoria sugerează că va avea dreptate. Cei cu memoria bună își amintesc de previziunile entuziaste ce au urmat ulterior fuziunii dintre Clifford Chance și firma din New York, Rogers&Wells în 2000. Ziarul The Observer a proiectat această fuziune cu sosirea în New York a celor de la The Beatles în 1964, vorbind despre o adevărată invazie britanică. Cu toate acestea, lucrurile nu au stat chiar așa. Înțelegerea a eșuat a se ridica la așteptări într-un mod faimos, scoțând la iveală probleme cu privire la remunerația și structurile parteneriatului. Cu toate că o fuziune de succes între o firmă din cercul magic din UK și o firmă importantă din New York ar putea schimba regulile jocului, acest lucru rămâne puțin probabil.
Un număr considerabil de firme americane văd beneficiile alianței cu un partener internațional, deoarece acest lucru le lărgește orizontul de clientelă și atrage clienți internaționali în Statele Unite. Un număr mare de firme americane acţionează în Londra de ceva timp, însă fără prea mare impact. Găsirea unei fuziuni potrivite ar putea fi benefică, însă numărul candidaților apți pentru fuziune este destul de mic. Unul dintre motive îl reprezintă numărul de firme care au fuzionat deja, mai ales de la criza financiară din 2008.
