Prin propunerea legislativă a unui grup format din 14 senatori și deputați, înregistrată la Senatul României sub nr. B338/16.VI.2020, se intenționează a se atribui avocaților posibilitatea certificării anumitor înscrisuri care, în prezent, sunt îndeplinite de notarii publici și personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare ale României din străinătate.
Prin urmare atribuția avocatului prevăzută în art. 3 lit. c) din legea de organizare a profesiei – de a redacta acte juridice cu atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare – ar constitui, în viziunea inițiatorilor legii, o procedură sui generis denumită în propunere acte certificate de avocat de natură a le da efecte similare cu ale actelor autentice.
Prima problemă pe care o supunem atenției inițiatorilor propunerii legislative se referă la recunoașterea de către autori a împrejurării că avocații nu fac parte dintre profesioniștii care pot certifica un înscris, deși reprezintă în viziunea lor ”categoria profesională juridică cu cea mai desfășurată rețea la nivel național și care este cea mai apropiată de drepturile și interesele cetățeanului”.
Prin urmare, deși se recunoaște că nu au o atare competență, inițiatorii consideră că nu este cazul să modifice mai întâi legea de organizare a profesiei, arătând că au dreptul să întocmească și această categorie de înscrisuri, după cum ar fi logic să o facă, ci creează un mijloc probator sui generis numit ”act certificat de avocat” căruia, din contextul propunerilor, rezultă că i se conferă (automat?) forța probantă a actului autentic.
A doua constatare, legată de cea de mai sus, se referă la neincluderea în Codul de procedură civilă a actelor instrumentate de avocați în capitolul referitor la mijloacele de probă. Astfel, nu există reglementarea a actului certificat de avocat și nici măcar a celui în care avocatul atestă identitatea părților, a conținutului și a datei actelor pe care le redactează sau care le-au fost prezentate de părți; ultimele au suscitat vii discuții înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, fiind întocmite nu doar în situații obișnuite, ci și în cazul actelor translative de proprietate a construcțiilor.
Totodată se constată că se redefinește activitatea avocatului, care încetează să fie doar profesionistul competent să asiste sau să reprezinte persoane fizice și juridice, ci devine un veritabil agent instrumentator al procedurii de certificare a unor înscrisuri – cărora li se acordă o forță probantă identică înscrisului autentic; acestor acte certificate de avocat li se va crea posibilitatea să intre în circuitul civil și să fie folosite de către părți la instituții ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, în țară și în străinătate, la început dublând iar apoi înlocuind actul autentic.
Propunerea legislativă în discuție se referă punctual la următoarele situații:
– declarațiile pe proprie răspundere necesare pentru înregistrarea la Registrul Comerțului a unei societății ce dobândește personalitate juridică, a întreprinzătorului persoană fizică autorizată, a întreprinderii individuale sau familiale ori a altor entități;
– declarația privind beneficiarul real ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele căruia/căreia se realizează o tranzacție, o operațiune sau o activitate, așa cum se prevede în legislația pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului;
– declarația privind neexistența unor litigii asupra terenului dată de proprietar în vederea obținerii certificatului de urbanism și autorizației de construire;
– declarația pe propria răspundere dată de beneficiar necesară la încheierea contractelor pentru furnizare de utilități;
– declarația pe propria răspundere a vânzătorului că imobilul proprietatea sa nu este revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 și că nu există litigii în legătură cu acesta;
– acordul vecinilor prin care se derogă, în vederea amplasării unei construcții, lucrări sau plantații, la reducerea distanței minime de 60 cm față de linia de hotar, în condițiile art. 612 din Codul civil;
– acordul vecinilor pentru edificarea unei construcții noi amplasată adiacent construcțiilor existente sau în imediata lor vecinătate și numai dacă sunt necesare măsuri de intervenție pentru protejarea acesteia sau în vederea efectuării unor lucrări de construcții necesare în vederea schimbării destinației în clădiri existente, precum și în cazul amplasării de construcții cu altă destinație decât cea a clădirilor învecinate (potrivit pct. 2.5..6 din Anexa 1 la Legea nr. 50/1991);
– declarațiile părinților date în vederea plecării copiilor lor minori în străinătate [art. 30 alin. (7) din Legea nr. 248/2005];
– declarația persoanelor fizice sau juridice străine, în vederea obținerii unui cazier fiscal, în temeiul art. 8 alin. 4 din OG nr. 39/2015, potrivit căreia nu sunt înregistrate fiscal în România și nu au săvârșit fapte sau nu s-au aflat în situații de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
– procură dată de persoana interesată în vederea depunerii cererii pentru obținerea copiilor și extraselor de pe cazierul judiciar (art. 22 alin.4 din Legea nr. 290/2004). Propunerea legislativă precizează de asemenea că în împuternicirea avocațială emisă în condițiile Legii nr. 51/1995 și Statutului profesiei de avocat trebuie să se menționeze și contractul de asistență juridică încheiat cu avocatul care întocmește procura. În schimb nu se observă că acest act nu se conformează cerințelor unui înscris autentic notarial, în care este exclus ca mandatar să poată fi chiar agentul instrumentator (notarul sau avocatul dacă el ar întocmi actul).
Notarul însă, nu poate îndeplini acte notariale, sub sancțiunea nulității, dacă în cauză sunt părți sau interesați în orice calitate, el, soțul, ascendenții și descendenții lor și dacă este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părți care participă la procedura notarială. Interdicția de a încheia acte pentru sine însuși și pentru cei apropiați, statuat în legislația notarială prin art. 89 din Legea nr. 36/1995, nu poate fi aplicabil avocatului, întrucât puterea de a asista și a reprezenta îi este dată de client prin actul pe care îl încheie însuși avocatul.
Am trecut în revistă tipul de acte vizat de către inițiatorii propunerii spre a observa că, aparent, s-au enumerat acte juridice de o importanță mai mică sau mai rar întâlnite chiar în activitatea notarială; în realitate însă nu trebuie să pierdem din vedere că la ultimul punct al propunerii sunt vizate ”orice acte sau copii certificate a căror depunere nu este necesară în vederea încheierii unui act în formă autentică” (ne întrebăm unde și-ar putea găsi locul această atribuție, când propunerile se referă la anumite legi speciale?).
La o primă vedere, propunerea legislativă a avut în vedere doar acte autentice încheiate în formă autentică ad probationem. Cu toate acestea procesul de reformare a atribuțiilor avocațiale nu se va opri aici. Această previziune este demonstrată prin una din propunerile din proiectul vizat. Astfel, dacă actul constitutiv și statutul unei asociații cu scop nepatrimonial pot fi încheiate prin act sub semnătură privată sau în formă autentică (art. 6 din OG 26/2000), fundația se constituie prin act încheiat de fondatori doar în formă autentică (art. 16 alin.1 din același act normativ).
În ambele situații însă – atât în cazul asociației cât și al fundației – forma scrisă a actului constitutiv este necesară ad validitatem; propunerea însă urmărește expres să pună și la dispoziția avocaților modul solemn de constituire al fundației. Nu este greu de ghicit că, în viitor, intenția promotorilor propunerii este să extindă în favoarea avocaților întreaga gamă de acte supuse în prezent autentificării de către notarii publici. Faptele s-au petrecut asemănător în privința asociației; dacă în anul 2013 actul normativ în temeiul căruia se înființează persoanele juridice fără scop patrimonial a fost modificat astfel încât statutul unei asociații să se poată întocmi nu numai în formă autentică, ci și printr-un înscris atestat de avocat, în prezent se urmărește ca și actul constitutiv și statutul fundației, rămase în competența notarului public să fie certificate de avocat. Dar, unul din motivele principale pentru care se impune a se menține forma autentică rezidă în configurația particulară a patrimoniului inițial al fundației, care trebuie să respecte un criteriu valoric considerabil (de 100 de ori mai mare decât în cazul unei asociații), compus nu doar din numerar sau bunuri mobile în natură, ci și din imobile. A admite că actul constitutiv al unei fundații poate fi întocmit de către avocat înseamnă a-i conferi competența de a încheia orice act constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare. Mai mult, având în vedere că fundația poate fi și testamentară, i se conferă avocatului dreptul de a întocmi testamente certificate.
De altfel, nu doar competența de a autentifica acte este vizată de inițiatori, ci și cea de îndeplinire a altor proceduri notariale. Astfel, specimenul de semnătură necesar în procedura de constituire a societăților comerciale și a asociațiilor cu scop nepatrimonial, ca și în alte situații, nu se îndeplinește prin autentificare, ci în cadrul altei proceduri, anume legalizarea semnăturii părților și/sau a specimenului de semnătură [art. 148 alin. (2) și (5) din Legea nr. 36/1995 și art. 297 și 299 din Regulamentul de aplicare a legii).
Toată această stratagemă urmărește ca activitatea avocațială, în privința competenței de a întocmi acte, să se poată desfășura în paralel cu cea notarială. Față de această evidență ne punem întrebarea: care este sursa ce conferă autoritate publică actului instrumentat de un liber-profesionist a cărui activitate se desfășoară în condiții de independență deplină, de separare față de orice autoritate publică? Spre deosebire de avocat, notarul public – succesor al unui veritabil funcționar public, notarul de stat – poartă și astăzi pecetea învestiturii sale de către ministrul justiției. Departe de a fi formală, deferirea jurământului în fața acestuia reprezentând doar o etapă, notarul este supus unui control complex al activității sale nu doar de către organele proprii, ci și de inspecția judiciară; ministrul justiției poate propune sancționarea sau încetarea calității sale; există o multitudine de interdicții și incapacități etc.
Or, regimul actelor sub semnătură privată pe care le poate întocmi avocatul, potrivit legii sale de organizare, nu impune un tratament juridic atât de categoric, de strict.
Autorii proiectului au considerat că pot să apropie actul sub semnătură privată certificat de avocat de actul autentic doar prin sintaxa folosită, nesocotind regimul probator diferit și nici că nu pot avea poziția agentului instrumentator al actului autentic – notarul – persoană învestită de către autoritatea publică.
În încheiere, îi invităm pe autorii propunerii de modificare să reflecteze asupra următoarelor probleme:
– de ce actul întocmit de avocat – înscris sub semnătură privată – certificat de acest profesionist în domeniul dreptului nu se regăsește între mijloacele de probă din cuprinsul Codului de procedură civilă, deși este de notorietate că avocații au avut un rol important în redactarea acestei legi de căpătâi pentru orice civilist?
– cum se justifică forța probantă identică celei a actului autentic, din moment ce actul certificat de avocat nu este amintit nici măcar în conținutul Legii avocaților?
– cum ar putea avocatul să întocmească acte juridice cu aceeași forță probantă cu cele notariale, cât timp nu are competența să instrumenteze pe raza unei anumite circumscripții judecătorești – ci competența teritorială ar fi generală – în vreme ce notarul, tributar după cum am arătat incompatibilităților și interdicțiilor, este ținut, sub sancțiunea nulității, să nu-și încalce această competență?
Întocmirea actelor notariale reprezintă singura sursă de venituri a notarului, în vreme ce avocaților li s-ar permite să desfășoare, în același timp, alături de propria lor activitate, însemnate atribuții notariale.
– cum ar putea să îndeplinească un avocat cerința imparțialității și echidistanței – repere obligatorii în activitatea notarială – câtă vreme misiunea lui este să-și apere necondiționat clientul care poate încheia acte și cu alte persoane?
– care va fi următorul pas în demersul început prin aceste propuneri, căci este evidentă tendința avocatului de a cere să îndeplinească în viitor orice act notarial; de exemplu, va urma primirea în depozit a unor înscrisuri și valori, motivându-se că este componenta activității fiduciare pe care avocatul o poate realiza, potrivit Codului civil și Legii nr. 51/1995, dar având în plus avantajul că, în același timp, va fi fiduciar și va întocmi și contractul de fiducie?
– întrucât actul îndeplinit de notarul public are, pe lângă forță probantă, și o forță executorie prevăzută de lege este previzibil că avocații vor propune să se ocupe și de executarea silită, atât a actelor notariale pe care le întocmesc, cât și, în numele părții pe care au reprezentat-o, a hotărârilor judecătorești. În acest mod vor realiza o unificare a competențelor juridice date de lege altor profesioniști sub atotcuprinzătoarea lor autoritate.
Pentru toate aceste motive, instrumentarea actelor ce constituie probe de către avocați, potrivit propunerii prezentate, ar trebui să fie completată cu exigențele ce țin de desfășurarea activității notariale, cum ar fi de exemplu:
– învestirea lor cu autoritate publică;
– deschiderea unui birou în care să funcționeze pe durata unui program afișat; în birou se vor ține registre publice – ce vor putea fi consultate de oricine fără a justifica un interes – și specializate în funcție de procedura notarială pe care o vor îndeplini;
– actele întocmite vor fi supuse controlului judecătoresc al organelor profesiei și al Ministerului justiției, prin corpul de control, bine înțeles
– arhivarea actelor într-un spațiu corespunzător cu respectarea termenelor de păstrare prevăzute în Legea arhivelor statului nr. 16/1996.
Pe de altă parte, ar trebuie să fie reglementată incompatibilitatea avocatului- instrumentator al actului notarial cu avocatul-reprezentant al părții, care ar urma să folosească înscrisul. Avocatul mijlocește accesul justițiabilului la procedurile administrative sau judiciare, rolul său fiind în mod tradițional de reprezentare a intereselor părții care l-a angajat (art. 2 alin.3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată) De altfel, asistența juridică acordată de avocat are la bază obligatoriu contractul încheiat în acest scop (art. 28 din Legea nr. 51/1995). Avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii (art. 45).
De aceea apreciem că prin propunerea de față sunt încălcate nu numai principiile de funcționare ale celor două profesii, statuate prin actele normative de organizare a acestora, ci are loc o amalgamare și aruncare în derizoriu a competențelor specifice cu care sunt învestiți atât avocatul, cât și notarul public.
Notar public Doina Rotaru,
Prim-vicepreședinte al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România
