Societatea de consum a inventat o sărbătoare inutilă, un fel de Valentine’s Day a consumerism-ului. Vinerea Neagră, mai degrabă văduva neagră, care devorează tot ce rămâne pe rafturi, își regăsește un corespondent în avocatură. Este acel moment când scad onorariile, uneori până sub limita de cost, numai ca brandul să reziste. Sau să subziste. Se întâmplă sub ochii noștri, -într-o industrie care a uitat că principalul ei atu este Statement-ul, valoarea intrinsecă, umană și profesională – îndrăznesc să spun că în ordinea aceasta – a celor care o compun. Care a uitat prea repede că majoritatea oamenilor care a făurit statul român așa cum îl știm astăzi și-a tocit coatele într-o facultate de Drept.
Personal cred că acesta e fenomenul anului 2016 în piaţa serviciilor avocaţiale: scăderea onorariilor până la preţ de cvasi-dumping. Bătălia orgoliilor e mare: „nu poţi tu să reziști cât pot eu să cobor preţul“. Dur. Cei care câștigă pe termen scurt sunt clienţii, care se bucură de facturi mai mici. Tot ei pierd însă pe termen mediu, pentru că dispariţia unor jucători care nu au suflu pentru câteva luni de proiecte și muncă și salarii risipite pe scăderea onora-riilor, restrânge piaţa. Și tot ei vor avea mai puţine variante în scurt timp. Avocaţii pierd? Toţi! Și cei care dau preţuri sub cost, pentru că e o falsă senzaţie că sunt în piaţă, pot fi ușor acuzaţi moral de „furt de căciulă“. Și cei care intră alături de ei în sub-licitarea proiectelor.
Singurii care… nu câștigă, dar nici nu pierd – știu că e un silogism, explic imediat, sunt cei care refuză să coboare preţul. Aceștia strâng din dinţi și uneori din curele și așteaptă ca acei clienţi să înţeleagă că mai ieftin e dușmanul binelui și până la urmă ridică ochii din contractele semnate pe bani puţini. Atunci au șansa să îi vadă pe cei care au clădit branduri bazate pe oameni, pe substanţă, pe leadership. O mare parte din ei sunt în acest catalog, mulţi sunt gravaţi pe trofeele pe care le oferim la Gală. Prima care premiază Inovaţia avocaturii românești, valorile, încrederea ei în ea însăși.
Nu știu după ce algoritm „pică“ Black -Friday, probabil e un cumul de factori ezoterici cum ar fi: când se plătesc salariile în marile corporaţii, când vin vapoarele din China, când intră banii pe cardurile angajaţilor, dar anul acesta a picat de tot. A picat server-ul marilor retaileri, a revenit abia după câteva ore când ghiciţi ce: toate produsele cu adevărat reduse se epuizaseră. Probabil, pe sub tastatură, că pe sub mână se dădea pe vremea lu’ Ceașcă. Pentru generaţia Y, nu ceașca pe care aţi comandat-o de pe net că era la promoţie cu ursuleţul de pluș de Valentine’s Day;
Ceașcă a fost „nick-name“-ul unui personaj. Nu e pe Blu Ray, nici pe Wii, nici pe Play -Station. În vest, Black Friday e pe bune. Cozile din faţa magazinelor sunt niște viermi uriași care nu ţin cont de ploaie sau ninsoare, se târăsc prin Manhattan, pe Grand Boulevards sau pe Oxford Street.
Black Friday e următoarea zi după Ziua Recunoștinţei în US când se cheltuie cei mai -mulţi bani, iar în 2016 previzibila Americă și-a luat tainul de impredictibilitate. Cine a pariat pe Trump își numără banii sau petrodolarii. Cine a adulmecat vântul de schimbare venit dinspre Canalul Mânecii odată cu ultima ștampilă pusă pe Brexit, așteaptă o nouă mare surpriză. Poate veni din Franţa – ochii pe François Fillon, poate veni din Rusia – ochii pe… Rusia. Până atunci, ne așteaptă 11 Decembrie. America a avut un 11.9 (11 septembrie), are acum un 9.11 (alegerea lui Trump, coincidenţă, 9 Noiembrie). De ce nu am avea și noi 11-le nostru surpriză?
Citatul de final, asa cum v-am obișnuit, e de data aceasta prozaic, superficial. Produs de „industria de vândut suflete“ de la Hollywood și vine din filmul care dă a doua parte a titlului, „Any Given Sunday“. Al Pacino spune în discursul din vestiar, în faţa unei echipe în disoluţie, care nu se regăsește, fără un lider mesianic:
„Ori ne vindecăm împreună ca o echipă, ori murim separat.“
Dacă simţiţi că piaţa Avocaturii din România repetă acest scenariu… probabil (nu) vă înșelaţi. υ
