Amintiri despre Viitor – Elena Hach

De către

25 iulie 2023

Guest Writer

Așa a fost. Din cei 28 de ani de magistratură, îmi aduc aminte cu exactitate ultimii 5 ani.
Nu că nu ar fi contat ceilalți. Ani mulți în procuratură, periplul din Italia, interimatul de la CSM, mandatul din Oficiu, toate au contat și au locul lor. Dar cei 5 ani sunt prezentul. Biroul mic, cel mai inestetic și nepotrivit dintre toate birourile unităților de parchet, alocat de CAB, era al nostru. Al direcției specializate. În 18 mp, sunt 8 birouri de procurori și 2 birouri de grefieri. Noroc că nu ne nimeream cu toții în același timp, mereu. Dar și când se întâmpla, era o efervescență. Discuții aprinse, dosare răsucite și răsfoite, discursuri cu voce tare și mulți pași făcuți de cel care inițiase dialogul sau de cel care se pregătea să intre în sală. În 18 mp.

Spre disperarea grefierilor, oamenii noștri de încredere rezistau eroic în spatele calculatoarele sau dispăreau în meandrele CAB-ului până la intrarea eroului dezlănțuit în sală. Aici, în birou, șefii din Știrbei nu călcau. Sau eu cel puțin nu i-am văzut în acești ani. Nimic nou sub soare. Oricum, puterea unei unități de parchet e dată de procurori, de cei din operativ, sală sau urmărire, nu de cei din zona neoperativă, chiar dacă ea are uneori și denumire de management. Dar nu despre asta este vorba în cuvintele pe care le scriu în grabă.

Mă uit la ei, cei din biroul mic, sunt tineri, dar au cearcăne. Însă sunt îndârjiți. Asta îmi place. Mi-a plăcut mereu. Mă gândesc că sunt unii care fac cât zece procurori, iar unii dintre ei nu sunt egalați nici măcar de șefi. De cei din zona neoperativă. Ei au rezistat ani întregi, acum revăd un episod cu un procuror care a fugit mâncând pământul după câteva luni în Direcție, iar acum s-a întors șef. Nimic nou sub soare. Dar autoritate morală nu va avea. Poate figurație, aparențe. E plină și țara de astfel de scenarii. Deci nimic nou. Am râs, am glumit, am făcut hârtii, am comentat fluturașul de salariu, inform prin debilitatea conținutului, i-am observat pe furiș cum își reciteau sinteze din dosarele cu care intrau. E un privilegiu. Am băut din cafeaua făcută la filtru, cea mai tare cafea pe care am băut-o vreodată, scoală și morții din groapă.

De 5 ani tot așa e. Dar altfel nu ai cum să reziști. Sunt zile lungi cu dezbateri chinuitoare, ce te solicită la maxim. La ele se adaugă orele petrecute în preziua sau noaptea anterioară termenului de judecată când nu dormi. Te așteaptă concluziile pe fond. De la ora 10 dimineața la ora 10 seara, cu pauza involuntară a unei glume sinistre cu bomba prin cotloanele CAB-ului, de la ora 10 la ora16, de la ora 14 la ora 20 și tot așa. La acestea se adună anii cu închisoare ceruți și obținuți în sălile de penal, Hamangiu, Tanoviceanu sau Papadopol…. rată de condamnări de peste 90%. Îmi vin cu forță în față flash-uri din dosare, numai dosare mari, imense, unul era cât un camion, numai nume mediatizate, revista presei în toată regula. Și eu, în roba care mi-a fost parte loială în toată această piesă. Sau duel judiciar. Drumul către săli, cu pas apăsat, cu simțurile ascuțite și în alertă, încordare și concentrare în fiecare secundă. Rată de condamnări de peste 90%.

Ieși din sală ca după un maraton, epuizat complet. Am încercat să îi găsesc pe cei cu care am intrat. Judecătorii. Unii nu mai sunt, iar o mare parte erau în ședințe. I-am căutat timid prin birouri, nefiind obișnuită decât cu ușa de intrare rezervată publicului, pentru sălile de judecată. Pe mulți, așa cum spuneam nu i-am găsit. Într-un fel am răsuflat ușurată. Mai am timp să caut cuvinte. Simțeam că sunt stângace. Sala e pentru mine. Acolo nu e loc de emoții. Voi reveni și le voi spune tuturor: MULȚUMESC

Cum să le spui în câteva cuvinte cât îi apreciezi, cum au curs anii împreună cu ei, și cum au fost orele dure, grele din duelul judiciar? Cum să le spui fără să fii stângaci că împreună am scris unele pagini de istorie judiciară? Cum să le spui un simplu mulțumesc? Chapeau bas! Revin în biroul mic, mă așez la birou, dar de aici lipsesc dosarele. Mă ridic, ating pe furiș roba mea dragă, ce mi-a adus atâtea bucurii, zâmbesc, îmi iau la revedere și plec. Trec prin sala pașilor pierduți, mă pierd printre avocați și ascult atentă zumzetul. Pretoriul mă cheamă, e timpul însă pentru o pauză și o cafea. Așa a fost. 5 ani cu robă și două insigne.