Sunt multe lucruri importante in viata. Unul dintre ele este norocul, sansa, mana pe care Dumnezeu ti-o pune in cap, cum zice romanul. Unii il au, altii il cauta intr-atat incat nu-l vad nici cand trec pe langa el.
Avea 15 ani, cand destinul l-a ales pentru glorie. Fara sa ii arate insa asta. Mana pustiului portughez, mana lui Dumnezeu cum a spus Maradona dupa “golul care n-a fost niciodata” cu Anglia, pune scrisoarea in cutia postala. Doar un tip slabut, traind intr-o tara ciudata, vesela dar mult sub nivelul de pauperizare al Europei, fascinanta. Destinatarul, Mesia coborat din avion pe Francisco so Carneiro, aeroportul din Porto, sa predea religia numita Fotbal. Englez pana in maduva oaselor udate de ploile deprimante ale Londrei, pana in suvitele roscovane de par, pana in titlul conferit de Her Majesty: Sir Bobby Robson.
Ce sanse erau ca antrenorul din ’94 al lui FC Porto sa primeasca scrisoarea, sa ii atraga atentia, sa o deschida, sa o citeasca si sa vrea sa-l vada? Nule, infime. Uneori, atat e granita dintre succes si…restul.
Sir Bobby Robson l-a sunat personal, dar probabil nu stia sa-i pronunte numele: Andre Luis de Pinta Cabral e Villas-Boas. Dupa 30 de minute fata in fata, l-a trecut pe statul de plata de la FC Porto. Ce? Statistician! Nici vorba sa puna ghetele in picioare, sa dea in vreo minge, sa faca parada de mare portar. Pustiul de 15 ani a inceput sa invete sa citeasca cifrele, printre randuri: bioritmuri, secunde in care alearga fotbalistii suta de metri, grame pierdute dupa sprint. Totul ca sa il ajute pe Sir sa ia deciziile de alcatuire a echipei.
Aici il cunoaste pe Jose Mourinho, omul care…era sa scriu zambeste…dar el nu zambeste, el seduce din ironie si aroganta fatise de pe toate afisele din Portugalia, de la reclame la apa minerala, mobila, telefonie, smantana… Langa “The Special One” nu putea creste. Charisma lui Jose nu lasa loc sa creasca nici iarba la umbra ei. Astfel ca Andre pleaca. Acolo unde nu ajunsese nici celebrul inaintas Columb cand vantul i-a umflat panzele la Cabo da Roca: selectioner al Insulelor Virgine Britanice.
Lumea a treia a fotbalului. A n-spea, avea sa-si dea seama curand. Le lasa la fel de virgine. Steaua lui Jose crestea si Andre are loc in umbra. Citeste, analizeaza, face diagrame. Fotbalul e urat pe hartie, dar de aici incepe. Parpalacul – icon al lui Mourinho ii tine de cald la Londra, apoi la Milano.
A doua sansa, o echipa cat o cacofonie: Academica Coimbra. O salveaza de la Segunda si o mentine peste linie. Are un oras la picioare, dar muzica fado e prea lenta. Pleaca la Lisabona, stiloul ramane suspendat deasupra foii cu antetul lui Sporting, pe care scrie “Contrato”. Nu-l semneaza. Vine la Porto. Din orgoliu. Orasul care credea ca a vazut tot, ca Jose e unic si irepetabil. Porto traieste din amintirea Ligii Campionilor lui Jose, aparuta de nicaieri. Nu: de niciodata, nicaieri.
Miercuri 18 mai, Porto castiga Europa League. Andre Villas-Boas e peste toti. Poate nu va sti sa gestioneze succesul, poate va antrena Vanuatu, poate va retrograda cu Estoril Praia – echipa plajei din Estoril – din liga a 3-a in a 4-a din Portugalia. Ce a facut el ramane. Atitudine si incredere. Vointa.
Baroul Bucuresti. Nicio asemanare. Din pacate, nimeni nu vine din urma, cu atitudine, cu forta interioara, cu credinta in el. Mihnea e un baiat bun, dar atat! Flavia e o Doamna, un fel de Bobby Robson, pe care poti sa o respecti pentru 1.000 de motive, dar nu o alegi decan pentru unul singur. Pentru ca noi nu stim sa riscam. Doar ne prefacem. Altii nu se pun. Ion are un singur contra-candidat: pe el. Daca va reusi sa-l puna la punct in anumite privinte, e la mandatul 2.
